Avocat drept fiscal

Evaziunea fiscală legală

Evaziune fiscală frauduloasă

Legea română (Legea nr. 241/2005, publicată în M. Of. nr. 672 din 27 iulie 2005 şi modificată prin O.U.G. nr. 54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii) poartă denumirea de „prevenire și combatere a evaziunii fiscale”, ceea ce poate conduce la ideea că scopul ei principal este în principal de prevenire și apoi de combatere a evaziunii fiscale.

În realitate, după modul în care este structurată legea, ajungem la concluzia că preponderent este caracterul sancționator și nu preventiv.

„Art. 1: Prezenta lege instituie măsuri de prevenire şi combatere a infracțiunilor de evaziune fiscală și a unor infracțiuni aflate în legătură cu acestea.”

Este interesant că în teorie se face distincție între evaziunea fiscală legală, și evaziunea fiscală frauduloasă (ilegală sau ilicită).

Clasificarea apare ca un nonsens din punct de vedere semantic, deoarece ”evaziune” înseamnă a ocoli, a evita, a eluda, și prin urmare conotația este negativă.

În atare situație, cum putem vorbi despre conceptul de evaziune fiscală legală?

 „Evaziunea fiscală legală” presupune că fapta contribuabilului nu poate fi considerată contravenție sau infracțiune și nu este pedepsită, deoarece contribuabilul își diminuează veniturile impozabile pe baza unor criterii sau norme legale.

Evitarea plății impozitului, taxei sau contribuției, fără ca aceasta să fie sancționată de lege drept contravenție sau infracțiune, este reprezentată de fapt de abilitatea contribuabilului de a fructifica imperfecțiunea legilor fiscale.

Prin urmare, contribuabilul utilizează cadrul normativ existent în sensul valorificării inteligente a inconsecvențelor, contradicțiilor sau echivocității unor prevederi legale, în scopul evitării sau diminuării obligațiilor fiscale către stat.

Evitarea obligațiilor fiscale, fără a încălca dispozițiile legale, necesită asistență calificată din partea unor contabili sau avocați specializați în domeniul fiscal.

Costurile cu consultanța avocatului sau contabilului sunt suportate și justificate pentru contribuabilii cu venituri mari, în timp ce contribuabilii cu venituri mici vor apela, atunci când se sustrag impozitului, la frauda fiscală, deoarece vor să evite costurile unei consultanțe specializate.

Contribuabilii mici, care consideră că este mai ”rentabil” din punct de vedere economic să nu apeleze la un avocat sau contabil specializat în domeniul fiscal, vor păși cu siguranță în latura contravențională sau penală a acțiunii sale, fiind inevitabilă evaziunea fiscală frauduloasă sau frauda fiscală.

Această formă de evaziune este definită ca fiind „sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare de către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau străine.”

În legea pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale sunt prevăzute faptele care sunt considerate astfel de infracțiuni.

Evaziunea fiscală frauduloasă constituie o formă de eludare agravantă, fiind legiferată și sancționată, prin măsuri pecuniare și punitive, ori de câte ori este depistată.

Evaziunea fiscală frauduloasă o regăsim în practică sub următoarele forme:

  • evaziunea tradiţională (prin disimulare), care constă în sustragerea, parţială sau totală, de la plata obligaţiilor fiscale, fie prin întocmirea şi depunerea de documente incorecte, fie prin neîntocmirea documentelor cerute de legislaţia în vigoare.
  • evaziunea juridică, cea care constă în a ascunde adevărata natură a unui organism sau a unui contract (de exemplu, când un contract de asociere este transformat, în mod ascuns, într-un contract de muncă, pentru ca beneficiarul acestuia să obţină anumite avantaje din calitatea de salariat sau invers) pentru a scăpa de anumite consecinţe fiscale.
  • evaziunea contabilă, greu de identificat în practică şi care constă în a crea impresia unei evidenţe contabile corecte, utilizând documente false, în scopul creşterii cheltuielilor, diminuării veniturilor, reducerii profitului impozabil şi, în consecinţă, a obligaţiilor fiscale datorate statului. •
  • evaziunea prin evaluare, care constă în diminuarea valorii stocurilor, supraestimarea amortismentelor şi provizioanelor, în scopul deplasării profitului în viitor.

Iată, în continuare, o clasificare a fraudelor fiscale, grupate pe categorii de obligaţii fiscale:

a) în cazul impozitului pe profit:

– reducerea bazei de impozitare, prin includerea pe costuri a unor cheltuieli, fără documente justificative sau bază legală (amenzi, penalităţi etc.);

– înregistrarea unor cheltuieli supradimensionate sau peste limita admisă de lege (amortizări, cheltuieli social-culturale, cheltuieli de deplasare, cheltuieli de protocol etc.);

– deducerea unor cheltuieli personale ale asociaţilor sau dobânzi la împrumuturi acordate de patroni propriei societăţi;

– neînregistrarea integrală a veniturilor realizate, fie prin neîntocmirea documentelor de evidenţă primară, fie prin înscrierea în documente a unor preţuri de livrare sub cele practicate în mod real;

– transferul veniturilor impozabile la societăţi nou-create în cadrul aceluiaşi grup, aflate în perioada de scutire de la plata impozitului pe profit, concomitent cu înregistrarea de pierderi de către societatea-mamă;

– determinarea impozitului pe profit prin aplicarea necorespunzătoare a prevederilor legale, în special în ceea ce priveşte reducerea impozitului aferent profitului reinvestit;

– necalcularea de către unele organizaţii nonprofit a impozitului aferent veniturilor rezultate din activităţi economice;

– neînregistrarea în contabilitate a diferenţelor stabilite prin actele de control sau chiar a obligaţiilor privind impozitul pe profit datorat.

b) în cazul taxei pe valoarea adăugată:

– aplicarea eronată a regimului deducerilor (deducerea taxei pe valoarea adăugată pe baza unor documente care nu au înscrisă taxa sau chiar deduceri fără documente sau cu documente nelegale, deduceri duble, ca urmare a înscrierii repetate a unor facturi în jurnalele de cumpărări, deduceri pe baza unor documente aparţinând altor societăţi comerciale, deducerea taxei pe valoarea adăugată aferentă operaţiunilor scutite fără drept de deducere etc.);

– necuprinderea unor operaţiuni care intră în sfera taxei pe valoarea adăugată în baza de calcul a taxei sau necuprinderea în baza de calcul a taxei a tuturor facturilor;

– neevidenţierea şi nevirarea taxei pe valoarea adăugată aferentă avansurilor de la clienţi;

– neînregistrarea ca plătitor la depăşirea plafonului minim;

– sustragerea de la plata taxei pe valoarea adăugată aferentă importurilor de bunuri, prin prezentarea în vamă a unor acte fictive de donaţie, de la parteneri externi, în loc de acte de cumpărare, precum şi neincluderea în deconturi a taxei pe valoarea adăugată de plată în vamă;

– emiterea de chitanţe fiscale şi facturi cu taxă pe valoarea adăugată fără ca agentul economic să fie plătitor şi fără să înregistreze şi să vireze taxa pe valoarea adăugată;

– neutilizarea sau utilizarea defectuoasă a formularisticii tipizate, cu înregistrări incomplete în jurnale sau înregistrări repetate în jurnalele de cumpărare, facturi „pierdute”, amânarea întocmirii facturilor fiscale în scopul amânării plăţii taxei pe valoarea adăugată, recuprinderea în baza de calcul a tuturor elementelor din factură (ambalaje, cheltuieli de transport etc.);

– sustragerea de la plata taxei pe valoarea adăugată prin declararea unor importuri ca fiind temporare;

– cereri de rambursare nejustificate;

– „erori de calcul” etc..

Cele expuse mai sus constituie doar câteva dintre metodele utilizate pentru fraudarea taxei pe valoarea adăugată.

c) în privinţa impozitului pe salarii:

– neimpozitarea tuturor sumelor plătite salariaţilor cu titlu de venituri salariale (diverse ajutoare în bani sau în natură, alte drepturi acordate în natură, prime, sume reprezentând participări la beneficiu, stimulente etc.);

– aplicarea incorectă a tabelelor de impozitare a drepturilor salariale;

– nereţinerea şi nevirarea impozitului pe salariu datorat pentru persoanele angajate pe bază de convenţii civile sau pentru zilieri;

– necumularea, în vederea impozitării, a tuturor veniturilor salariale;

– neînregistrarea obligaţiilor de plată a impozitului pe salarii;

– nerespectarea legislaţiei privind stabilirea bazei de impozitare, cumul, scutirile şi reducerile de impozit;

– impozitul pe venitul global, care a funcţionat în perioada 2000-2004, a oferit, de asemenea, multiple posibilităţi de practicare a evaziunii fiscale legale, printre care:

– necuprinderea în baza de impozitare, a tuturor veniturilor realizate, în special a celor pentru care impunerea se realiza pe baza declaraţiei subiectului impozabil (de exemplu, venituri din chirii, venituri din activităţi independente);

– identificarea unor modalităţi de generare de cheltuieli fictive cu salarizarea unor persoane, reuşindu-se pe această cale plăţi de natura dividendelor camuflate sub formă de drepturi salariale;

– crearea unor facilităţi salariaţilor care să nu intre în sfera de impunere a impozitului pe venitul global, astfel încât să plătească la bugetul de stat un impozit mai mic;

– obţinerea de către salariaţi a unor statute care le conferă scutirea de la plata impozitului pe venitul global, cum ar fi: certificate de revoluţionari, certificate de handicapaţi etc.

d) în ceea ce priveşte accizele:

– necuprinderea în baza de impozitare a tuturor sumelor impozabile;

– micşorarea bazei de impozitare prin subevaluarea produselor importate, în vamă, prin folosirea de documente duble;

– necalcularea accizelor aferente modificării concentraţiei alcoolice;

– neincluderea accizelor în preţul de vânzare al produselor pentru care se datorează accize; – neevidenţierea în contabilitate a obligaţiei de plată a accizelor;

– sustragerea de la plata accizelor prin schimbarea denumirii produselor accizate şi trecerea lor la produse neaccizate sau accizate cu cote reduse (pentru uleiuri minerale, alcool etc.).

e) în ceea ce priveşte celelalte impozite şi taxe datorate bugetului de stat sau bugetelor locale:

– evidenţierea în contabilitate a unor clădiri la valori inferioare celor reale;

– nedepunerea, la organele fiscale, a declaraţiilor privind clădirile aflate în patrimoniu, a mijloacelor de transport aflate în posesie şi a terenurilor deţinute sau aflate în administrarea agenţilor economici;

– declararea unor date eronate, neactualizate sau nesincere în ceea ce priveşte impozitul pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport, taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat etc.;

– neconstituirea şi nevirarea impozitului pe dividende, calcularea eronată a acestuia;

– nereţinerea impozitului pe dividende aferent avansurilor acordate în cursul anului, care după realizarea profitului şi aprobarea bilanţului au avut destinaţia de dividende;

– nedeclararea veniturilor realizate de persoanele fizice din diverse activităţi (meditaţii, venituri din închirieri, comercializarea de produse prin consignaţii etc.);

– încălcarea prevederilor legale privind modul de desfăşurare şi impozitare a activităţii de taximetrie auto de către persoanele autorizate să desfăşoare astfel de activităţi, prin neprezentarea la organul fiscal pentru citirea aparatelor de taxat sau alterarea informaţiilor furnizate de acestea etc.

– simularea unor exporturi; – trecerea scriptică a operaţiunilor prin mai multe firme; organizarea în asociere a acţiunilor frauduloase, prin implicarea mai multor firme dispersate în teritoriu, aparent fără legătură între ele;

– întocmirea de documente care îndeplinesc doar formal cerinţele legale, urmate de transferuri bancare prin care simulează stingerea obligaţiilor fictive între parteneri.